„Bojdeuca de căsuță” – locul unde Ion Creangă a trăit cea mai prolefică perioadă a sa

Creangă nu este un oarecare personaj pitoresc şi lesne de descifrat, bibliografia întinsă ce i s-a consacrat ni-l înfăţişează în ipostaze din cele mai felurite. O cheie pentru a înţelege făptura lui Creangă o poate oferi relaţia cu cei apropiaţi.

Nevoit să părăsească incita Mănăstirii Golia unde locuia, Humuleşteanul s-a mutat în Bojdeuca din Ţicău în vara anului 1872. Aici o cunoaşte pe Ecaterina Vartic – Tinca – care avea să îi fie aproape şi să-l îngrijească tot restul vieţii. Creangă nu a luat-o de nevastă pe Tinca, care păstra într-un cotlon al sufletului visul de a ajunge în rochiţă albă şi cu flori de lămâiţă în mână, dar a răsplătit-o în felul lui, cumpărând bojdeuca şi locul din Ţicău şi trecându-le pe numele ei.

Cum credeţi că îşi petreceau cei doi timpul la ceas de seară, iarna, când vremea nu îi permitea autorului să drumeţească colinele Iaşului alături de prietenul Eminescu? Ei bine, ni-l putem imagina pe Creangă, “în nelipsita cămeşoaie”, citind la lumina lămpii filele pe care erau aşternute poveşti cu ajutorul condeiului de plumb. În această vreme Tinca asculta la el şi desfăcea tecile păstăilor de fasole uscată, iar toate astea nu treceau neobservate de ochii nenumăratelor mâţe, care dacă ar fi putut vorbi ar fi umplut spaţiile albe din bibliografia autorului.

Să nu uităm că perioada petrecută la Iaşi a fost cea mai roditoare pentru Ion Creangă. În perimetrul strâmt al odăiţei povestitorul îşi primea oaspeţii şi prietenii; tot aici lucra la manualele şcolare şi la creaţiile literare ce vor fi cunoscute şi admirate de generaţii întregi.

Importantă este şi relaţia dintre Eminescu şi Creangă, două personalităţi care par a fi antitetice din anumite puncte de vedere, dar care se nuanţează unul pe altul. Desigur, mari prietenii în lumea culturii au fost şi sunt multe (prietenia dintre Goethe şi Schiller, G. Călinescu şi George Ivaşcu ş.a.m.d.), dar relaţia dintre cel mai mare poet al românilor şi autorul „Amintirilor din copilărie” se înfăţişează în chip diferit. Cei doi par a se fi trezit tovarăşi ca de când lumea, prietenia lor închegându-se cu repeziciune. George Panu în „Amintiri” de la „Junimea” din Iaşi afirma că „nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.

Personalităţi antitetice, ei bine, de ce? O explicaţie bună ar fi că Mihai Eminescu are o viziune organică şi limpede despre destinul poporului nostru, trăind şi afirmând cu toată convingerea valorile şi posibilităţile pe care le are, în timp ce Creangă venea spre el de la celălalt pol, deţinând o învăţătură anonimă, străveche, exprimând substanţa însăşi a vieţii poporului. G. Călinescu spune despre humuleştean că reprezintă „o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”.

Eminescu reprezintă pentru Creangă un imbold în lumea literaturii. Poetul îl încurajează să scrie şi îl introduce printre junimişti, unde avea să devină un personaj nelipsit de la orice întrunire a cercului. Desigur, cel ce a scris „Soacra cu trei nurori” se exersase şi mai înainte ca autor de manuale, manuale pe care Eminescu le preţuia tare mult, reuşind să le introducă obligatoriu în şcoli: „Învăţătoriului copiilor”, de d-l Creangă, Grigorescu şi V. Răceanu şi abecedarul – „Metodă nouă de scriere şi cetire”, compus de institutorii I. Creangă, C. Grigorescu etc.

Articol scris de Alexandra Tudosa
Photo: Petru Băiceanu